Cad lacrimile cerului agresiv
Iar soarele devine mai pasiv
Sunetul ploii te-asurzeşte
Iar vidul ei te-orbeşte.
Tună, fulgeră neîncetat
La altceva nu m-am aşteptat
Hainele-mi sînt chinuite
De frig şi de apă absorbite.
Acea atmosfera de sfîrşit
mi-o redă vîntul rece, nedorit
copacii cu greutatea picăturilor
se apleacă la pamîntul oamenilor.
Toţi în jur fug, li-e frică
Ca ploaia să nu le zică
Ce-nseamnă să fii singură
Şi nimeni cu ea nu picură.
Lumea se-nchide în case
Ferestrele tare sînt trase
Ca să nu pătrundă ceva
Cînd ei în linişte ploaia o vor asculta.
Doar o fată a hotărît
Că-n ploaie să mergi, nu-i posomorît
Astfel ea, odată cu ploaia plîngea
Căci pînă acum asa nimeni nu o înţelegea.
Domnişoara ştia că-i o nebunie
În jurul tău nimeni să nu fie
Cînd va ploua , ea singură va rămîne
Şi azi deja , nu va fi ca mîine .
Lacrimile tot mai încet se preling
Căci norii cu ploaia se sting .
Fata se-ndreapta spre casă
Caietul şi pixul o aşteaptă pe masă.
Ea venind ,s-a concentrat
A explicat , cum omul e tratat
De ploaie şi de vînt
A spus doar :”Ca ploaia eu sînt”