Îmi vine să ascund gîndurile,undeva în inconştient
să nu observ trecerea fiecărui neînsemnat moment
pe axa x mă ridic şi cobor,de cîte ori îmi cutremur temelia
încerc să-mi catapultezi acel defect :mînia!

de ce atîta bortă-n cer,dacă totul odată se va termina?
şi peste cîtva timp cine ştie cum universul va domina
cu fiecare stres şi lacrima inima micşorează ritmul,
însă simt tot mai tare în piept bitul…

eu,tu-strict ne autodistrugem trecînd,păşind peste omenire…
lemnul destinului se-ndoaie şi putrezeşte pîna la denumirea fericire
confuză la punctul de intersecţie (dacă există) a infernului şi paradis
analiza şi concluzia trăiesc,respir şi dispar în beznă ca un coşmar-vis…