Prezent…

Dacă vrei să-ţi aduci aminte de cum erai în trecut…întîlneşte persoanele ce-au făcut parte din el şi imediat îţi apar revelaţii…cum am putut să permit să-mi scape atîtea detalii…

Sînt tristă pentru că a aparut un pic soarele,că umezeala nu mi s-a lăsat ca o ceaţă în plămînii mei vechi în stare de putrefacţia monotoniei…devierea cu un pas de mediocratate nu ajută la nimic cînd totul se prelinge cu un ritm  piáno, precum un criminal şi-ar lăsa mesajul cu sîngele victimei pe peretele alb…În somnul nevisat mi s-a agăţat de aţa de la gît- umbra violetă,care îmi trage scaunul dedesubt  cu nu ştiu ce intenţie ,dar ,poate răsplată pentru indiferenţa mea faţă de mine sau aşa aş vrea eu să cred…

Pentru ce mă arunc peste baricade,dacă am murit deatîtea ori încît moartea mi-a devenit viaţă…luptînd devin tot mai alta şi mă mir cît de diferită pot să fiu…şi totuşi zîmbetul adolescentin încă mai zburdă pe buzele mele…păşesc cu neîncredere norii căutaţi de aripile mele obosite de salvare inutilă de căzăturile de jos în sus…

Închid ochii şi privesc prin întuneric ce eram cîndva şi mi-e frică să-i deschid…dacă e mai rău? dacă e mai bine decît m-aş fi aşteptat ? mă compar cu mine şi mi se pare atît de absurd …

Îmi vînd cuvintele gratis cine are nevoie…să rămînă mută în momentul cînd aş vrea să spun cel mai important…să bufnească în lacrimi ochii mei…să se descarce de emoţii cu febră…ca mai apoi să-i şterg cu basmaua cumparată de la vînt…

Dăunez persoanei mele…vreu să scap de mine…să fug în „Pătratul Negru”  a lui Kazimir Malevici,poate acolo eu nu mă voi găsi,ca să mă întorc înapoi…

Rup din mine frunzele toamnei trecute,chiar dacă mă bîntuie şi pînă acum aşteptările vocii interioare…

Am cătuşe cu cheie,dar mi le pun…mă simt vinovată de sînt acum…de ce spun….şi ascult…libertatea îmi provoacă o reacţie adeversă celei obişnuite…nu-i posibil înghit ceaţă confuziei mele,ce bate la uşa deschisă pentru schimbare….

Plec de la acele persoane…mă întorc cu spatele…şi…aud aplauze…tot mai mult şi mai tari…de parcă nişte clovni uriaşi venerează pe cel mai bătrîn…cu cît mai departe …cu atît mai intensive ele sînt…am ajuns…aici…în prezent….

… buzele umede…luminele felinarelor se reflectă în apa drumului…ţin umbrela,dar simt că n-am nevoie de ea,căci nu mi le-a atins altcineva şi mi-e frică să nu crape nu de uscăciune,ci de dor…voi strînge în mîni toate valurile văzute,toate apusurile aşteptate şi toate răsăriturile dormite într-un ghem de aţă încălcită mă voi îndrepta spre tine şi pe drum voi încerca să dezleg nodurile formate şi să-mi las semn ca atunci cînd se va termina aţa să mă pot întoarce anume pe aceleaşi drum,numai că de data aceasta împreună cu tine…

îmi cîntă în minte melodiile acelor seri singuratice şi fără sens…ceea ce nu era valabil acum începe a fi parte din viaţa mea…ce-am trăim odată nu poate fi repetat,dar eu atît de tare aş vrea sp simt naivitatea dragostei,ura viitorului şi căutarea de loc…m-am convins că gîndirea minuţioasă a următorului moment strică din puţinul spontan…

am ajuns să fiu obosită de cuvinte…de litere…am fost laconică pe cît se poate…şi nu-mi pare rău,fiindcă ochii altora contează mai puţin…

ploaia a trezit în mine amintirea acelui inocent sărut din acea prima dimineaţă a noastră…

Coma…

E data de 13…data în care m-am născut şi pe care o întîlnesc practic în orice,ce mi se întîmplă în viaţa mea…aşa că,pe 13 am hotărît să cad în comă…

“Pierdere a cunoștinței în timpul unei boli grave, provocată de o reprimare a funcțiilor sistemului nervos central”(dex),mi-a fost provocată de prea multă oboseala mea de a suporta persoana mea în fiecare zi…de a mă uita în jur şi de a înţelege cîtă mediocritate şi cîtă infatuare exista în acţiunile oamenilor…

Sînt singură în camera 13 a spitalului pentru cei bolnavi de criza personalităţii,pentru cei bolnavi de adevăr şi frumos,pentru cei prea sensibili şi căutători de ploaie…s-ar părea că liniştea din sala acestui spital ar simboliza faptul că toţi meditează,numai că realitatea e alta-dintr-un spital întreg am rămas doar eu…m-au lăsat cu conştiinţa mea dominată de subconştiinţa şi mi-e jale de mine şi mă scoate  din minţi ideea că totul e o iluzie pentru credinţa mea în nimic…

Brusc,prin fereastră pe un o muzică de pian dezacordat…mi-apar fluturi de noapte,cu aripi din plastic,ce flutură văzduhul plin de trecut şi aşteptări…Prin uşa mi-a intrat unul,pentru care buzele mele  vorbeau singure,întrebîndu-l :

Pentru mine aduci flori?
pentru mine stai pînă-n zori?
săruţi mîna nemişcată?
mai rupi o bucată din inima muşcată?
e în zadar…
mă priveşti cu ochi de porţelan.
să numeri cîte dureri îţi eman?
camera de realitate mi-e curată.
tu mă faci mai bogată!
dar
e
în
zadar…
pentru mine stai în colţuri de speranţă?
pentru mine acoperi gîndul cu faianţă?
e în zadar…
să taci…
să zici…
căci sînt în comă…

Străin…

Poate nu ţi-am atins buzele,poate nu m-ai cîntat numele la urechea mea,poate nu privesc în ochii tăi ca într-o oglindă…poate fiecare înca are răsăritul său…iar avionul îngheaţă prin atmosferă,căci eram eu acolo,inima mea conţine cuburi de gheaţă şi zi după zi mi se dezgheaţă cîte unu,dar exact dupa aceasta apare alt ţurţure,care dacă îmi cutremuri sufletul…cade în mijlocul inimii,din care va buhni sloiuri de durere..clădite cu anii….

Nu ajung pînă la starea de euforie din cauză că tu îmi eşti străin,căci :

imaginar răsuflarea ta o simt şi-acum…

Cînd nopţile îmi trag plapuma din fum…

Îmi scot privirea ta de pe mine,

Iar cuvintele muţesc în drum spre lumine…

Te pierd,mă cauţi,te caut,mă pierzi…

Siguranţa e tot în ce vrei să crezi…

Înghit luna cu oboseala aşteptării…

Am să las urme invizibile  pe malul mării…

Supărat că-ţi fur singuratatea

Eşti impasibil ca formalitatea…

Ne-am antrenat prin simpatie,ură,admitaraţie?

Pentru ce mereu îţi fac declaraţii?

Sînt aproape de un străin…