Nourii s-au adunat ca o grămadă de ciori
ai impresia că dacă-i priveşti mai mult-mori!
vîntul nu aude,viaţa-asurzeşte,
oraşul haosului despre” Memorial ” îmi vorbeşte
şi
apoi
tace.
cioara un cerc ilogic face
pentru a-mi demonstra încă odată
culorile vivace că sînt invizibilă pată…
miroase scrisul a gînduri demult clădite
pe evenimentele din prezent indefinite…
precizez insuficienţa de lumină infernală,
ce se apleacă în întuneric cu a sa fală.
totul nu-i aşa cum a fost,se porneşte furtuna…
se sparg silabe,cînd cerul tună
armonia dispare,desenele norilor devin imorale
indiferenţa şi refugiul oamenilor sînt banale
pentru ultimii ani mă amăgesc tot mai mult
că hotărăsc şi trăiesc ca un adult…
sunt o copilă ce vede ciorile cînd plouă
şi
iarna caută să sorbească de pe lacrimi rouă…
de-i frig s-acoperă cu tristeţe
ceaţa picăturilor îmi oferă discreţie…
şi
ciorile coboară pe pămîntul de umezeală crăpat
mă îndrept spre ele,nu se mişcă,doar sălaş mi se dat…