Copac național

Îmi vine să  rup coarja de pe copaci,
Cînd mă gîndesc ce ne-a mai rămas de la daci…
Am uitat de pămînt cu bulgări duri
Tu- popor ,cuvinte și bani începuta-i să furi?!

Se pierde printre bobițe de poamă unitatea,
Iar vinul bătrînesc devine individualitatea…
Pragul e în prag de construcție Europeană
și biata casă părintească e vădană…

Drumul bătătorit e plouat și inexistent
Clopotele nou sună prin frunze indiferent
Demnitatea caută crăpături în inima indoctrinate,
De altfel sîntem suflete trădătoare și abandonate…

Depresie de toamna

Mă-ncarc cu vînturi reci în golul bucuriei
Mă-nchin demn şi docil  în faţa zădărniciei
De frig oameni stropiți de mașini fumează
Umezeală murdară la sufletul meu apelează…

Toamna e degajată,lasă nervii ei în a mea stare
Paranoic lunatism cu gust de portocală are
E o impresie că alt anotimp nu există
Asupra supremației depresia insistă…

Smoală deformată îmi curge pe fața degerată
Creanga spre castan s-apleacă încordată.
Doar ciorile prin ceața agresivă se mai cheamă…
Ochilor de aer uscat și pămînt li—e teamă…

Fum din ploaia,îmi lasă miros în păr
Nu mai caut în frunzele sîngeroase adevăr…
Călătoresc în aceeași țară,oraș și stradă…
Depresia toamnei îmi cîntă azi baladă…

Ploaia m-a citit prin ochii ce-mi revizuiau vechea mea poezie,mi-a spus că
doar cartea ta poate fi,ceea ce te-ar ajuta în zile de ploaie…Ea te-a
indus în lectură anostă,ca să poţi aprecia ce ţi-a ruinat prin non-lectură sau indiferenţă impertinentă şi sceptică a unui om post-modern…
Atunci ceaţa gîndurilor scrise cu picăturile cuvintelor văzute prin lupă s-au
adunat ca să mă adoarmă în cultură.
Oamenii i-au de la clipă,exact cît au nevoie.Cerneala l-a cucerit pe cititor sau scriitor din momentul apariţiei ei,foile le-au privit prin imagini ca să formeze o pînză de paiangen udă.Ne-am legat la ochi ca să nu observăm că neamul
nostru pe cît evoluează,pe atît degradează şi nu avem curaj să ne schimbăm…
Uităm… şi de aceea şi-a pus ştampila pe tăcere,ca fiind paralela lor…

Mirosi a absent

Ca o menajeră , timpul îmi face curat
În camera pentru doi.Trăită de unul în pat…
Îmi dă jos tabloul lacului cu un singur nufăr,
Iar pe indicatorul „Nu deranjați”- scrie „Sufăr”

De fiecare dată,cînd oglinda mă vede
Lumina mirosului de tine devine verde..
Amintirea nostalgică reușește regretul să-l dezbine…
Nimicnicia ta acoperă prezența ce revine…

Pentru a-ți simți mirosul în aerul nou,
Am nevoie de golul tău ca un ecou…
n-ai ochi,ce pot schimba anotimpul,
iar ploaia neprognozată îți încalcă jurămîntul.

Desăvîrșirea absolutului ,de curent
Sacrifică cauzele,consecințele ca
Tu

Fii
Absent…

Eu cu natura


O frunză galbenă purtată de vînt
Se rupe din ram și cade la pămînt
Copacii se-apleacă,își i-au rămas bun
și-o condusâc pe ultimul drum.

Pleacă cocorii,rînd după rînd
Ne lasă tristețea și lacrima-n gînd
Ne lasă norul cel negru plîngînd
Grădini și livezi dezgolind.

E toamnă… e cer plumburiu
Ni-i sufletul plin de un iz fumuriu,
Dar știm cu toții că într-o bună dimineață
Natura inertă se va trezi la viață…

Frunza căzută,lasă loc pentru alta
Aflîndu-se călcată de bocancii grei în balta
De desubtul crengii sale uscate de vînt
Ce omul?!…ce frunză?!…oricum ajungem în pămînt.