Eu cu natura


O frunză galbenă purtată de vînt
Se rupe din ram și cade la pămînt
Copacii se-apleacă,își i-au rămas bun
și-o condusâc pe ultimul drum.

Pleacă cocorii,rînd după rînd
Ne lasă tristețea și lacrima-n gînd
Ne lasă norul cel negru plîngînd
Grădini și livezi dezgolind.

E toamnă… e cer plumburiu
Ni-i sufletul plin de un iz fumuriu,
Dar știm cu toții că într-o bună dimineață
Natura inertă se va trezi la viață…

Frunza căzută,lasă loc pentru alta
Aflîndu-se călcată de bocancii grei în balta
De desubtul crengii sale uscate de vînt
Ce omul?!…ce frunză?!…oricum ajungem în pămînt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>