06.06

 

 

Fără răsărit îmi desfac buzele pudrate

Cu dimineţi obişnuite,

Cu priviri în oglinda scandaloasă,

Cică nu-i convine cicatricea

De pe spatele încovoiat,

Familarizat cu aripi

Şi acum deţine doar greutatea lor.

Îmi delectez ochii cu podul,

Ce se nivelează cu podeaua,

n-am nevoie de pereţi…

poate că anume ei sînt vinovaţi

că nu sînt ceea ce puteam fi,

fiind limitele ce mi-au redus extremele,

atît de caracteristice mie ori ţie ori nouă…

Ies pe la mijloc de joc din bucăţile de lumină

Din

Camera mea străină

Păşesc pe oase,oase de mare…

Aş vrea să mă trezesc

Cu miros în urechi de mare,

Dar am numai zgomotul ploii în nări.

Încrucişez picioarele într-o încăpere

Cu pereţi mobili,

Iar

Eu

Stau…

Stau cu un buchet,numit” Viaţă”

Trec oameni înainte mea în cabinetul alb,

Fără a se prezenta,fără buchet,

Nici măcar nu bat în uşa transparentă.

Văd fir de păr cărunt,

Îl alipesc de firele mele negre

Şi ca un virus

Observ cum părul meu

Într-o clipă ajunge în etate…

Îmi crapă răbadare,

Cînd un copil trece fără rînd

În cabinetul alb,

Pentru ce mai sînt scaune?!

-         Tinere,e rîndul meu! zic eu cu ochii arzînd

-         Doamnă,la moarte nu e rînd,luaţi-vă buchetul şi aşteptaţi răsăritul,el va veni…

-         Mulţumesc.  abia de l-am şoptit.

Şocată, mă întorc,cu mînele uscate trag de mînerul şi soarele-mi bate

direct în ochi…

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>