Nimicnicia dragostei

Am vorbit prea simplu despre dragoste și ieri și azi,pe cînd gîndurile îmi înădușeau conștiința de om matur și copil rebel,aveam impresia că dragostea e jocul dintre personalități și demonstrații de omnicunoaștere,putere,orgolii,iar acum e distrugere,regret și pierdere a tot ce numim interior…Ar fi necesar să-mi leg buzele mele de ale tale și să uit de toată durerea provocată de noi reciproc,să-mi înghit orice amintire ce mă transformă într-o ființă slabă și iertătoare,vorbind de iertare: orice gest umilitor mecanizat era iertat din acel moment cînd îl făceai,tocmai de aceea că gestul era înțeles drept un răspuns al provocărilor mele și a încercării de a mă convinge că mai poate exista vre-un sentiment între ochii noștri,atît de muți,de-mi asurzeau urechile obișnuite cu șoaptele tale goale ori sincere,nici pînă astăzi nu mă pot decide în care cutie să  le ascund ,ca atunci cînd ma voi îndrăgosti din nou,s-o deschid…să zîmbesc umil,să încep a-ți căuta imaginea ,numărul de telefon sau vre-o haină de a ta ,în care să mă învelesc și să cred că tu mă cuprinzi cu mînile tale zdrobite de timp,de dor,de ură…

Orice recunoștință,orice apreciere nu te-ar satisface din simplul motiv că nu ți le voi afișa,căci mă voi înălța cu încă un pas spre desăvîrșirea dragostei neîmplinite ,în care mereu a existat virgule și semne de exclamații.

Frica de a fi trădată din nou,de a șterge picioarele de covorul dedicării mele,afecțiunii mele aflate după prag,mă îndepărta de tine.La fiecare zgomot de ușă –tresăream,deoarece în scîrțiitul ei te regăseam…doream să fac o gaură – să cazi în ea,să te pierzi,doar așa te cunoșteam cu adevărat…cînd eram înafara luminii,eram goală de prejudecăți și îmbibată de promisiunile tale.

Paradoxal lipsa mea +  lipsa ta construia un preaplin de noi.

Inima rămîne la aceeași bătaie cînd îmi călcai orice strop de cuvînt nespus,orice verb neconjugat,mi-era rece de la simțurile tale,mi-era silă de teste despre dragoste,nici-o statistică nu era veridică,căci știam suntem o excepție a propiilor experiențe,a propriilor idealuri…

Pasiunile tulburătoare ce le trăiam erau ca un ceai de mentă înainte de insomnie; un produs cu termen de valabilitate nedeterminat și atingerile tale îmi întinereau pielea,iar fără tine pielea mea căpăta riduri de gen netru(niște denivelări pe loc drept).

Îmi scufundam capul într-un butoi de îndrăgostiri temporare,ca să nu-ți aud numele ori pașii,de parcă era o metodă nu de a scoate informație din mine,ci de a o sacraliza…și-apoi respiram aer și decideam să arunc pietre în acel butoi,ca revenind – niciodată să nu le mai poți strînge și așeza în buzunarele tale sparte și să cadă în drumul tău spre mine.

Cea mai urîtă frunză de toamnă să mă conducă spre tine…

Ajugînd la tine să ți-o las în palmă,dar fiind cu spatele la tine și mergînd în urmp,știu perfect de dureros că ai s-o sfărîmi în aceeași palmă grosolană și-ai s-o strecori în cealaltă blîndă,repetînd această confuzie de mii de ori… pînă nu mai rămînea nimic.Nimicnicia aceasta fiind cel mai mult ce puteam avea,cînd vorbeam prea simplu despre dragoste…

legea confesiunii

 

Eu nu aleg iubirea.

Mă petrec pe-o

Iarbă tăioasă,

O muşc cu buzele închise

Şi

Plec.

Nu primesc cerul

Pe pleoape

Sau

Aerul în urechile

Bombardate de cuvinte laşe.

Nu întorc paşii.

Zbor în apatia propriei mele fiinţe

Şi-mi place a mă uita pe mine

În fiecare cerculeţ din cafeaua

Servită dimineaţa ca să dorm

Şi seara ca să mă treazesc dimineaţa.

Iert…cînd degetele scriu pentru mine

Respiraţiile primăverii.

Cînd umed rîd de slăbiciunea

Fricii de a fi singur cu iubirea,

O las fără mine

Şi ştiu că nu va fi geloasă,

Iar adulterul va consta în reîntoarcere.

Sunt încleştată pe sîrma

Ce-mi ţine inima cuprinsă

De lumină.

E dans amuţit de

Strigătele corpului

Şi

Aşa

Încorsetat de pămînt.

Absenţa mea în loc ascuns,

Mă deconspirează în erorile

Izbucnirii pumnilor

Roşi de lemnul dreptunghiular

Cioplit în formă efemeră pe umerii

Sfîşiati de molii.

Eu nu aleg iubirea,

Căci libertatea mi-o iubesc,

Eu nu iubesc ce m-a iubit pe mine,

Cum nu iubesc noroaie pe sufletul

Meu de iarnă.

Aleg doar anii

Fără dezgolire,

descălţare,

Dezbrăcare.

Aleg tot ce nu pot simţi.

Cătuşe în loc de mănuşi,

Dacă nu mi-e adoptată

Opţiunea:

Eu nu aleg nimic.

Tu nu poţi avea titlu

 

Oglinda mea de viitor,eşti mamă…

Şi ciob cu ciob m-ai construit.

Ochii mei din ochii tăi s-au născut,

Iar pasul e umbrit de încrederea

Şi

Grijile tale.

Eşti învelişul tinereţii mele

Cu glas-oracol îmi atingi fruntea.

Respiraţia ta greoaie

Îmi opreşte

Soarele în fiecare dimineaţă.

Caut să te cuprind ,cînd insomniile

Mă doboară,

Iar zorile din cutele zîmbetului tău,

Îmi semnalează că eşti alături.

Nu ştiu să-ţi dăruiesc aur şi argint,

Căci nu m-ai învăţat…

Ci ştiu a dărui cuvîntul

Şi închinăciune cu sufletul-n pămînt,

Pămîntul ce miroase

A îmbrăţişările tale protectoare.

Eşti pădurea în care gem

Umerii tăi răniţi

Ca vîrfurile copacilor într-o furtună.

Tu încălzeşti steaua cu steaua ta.

Iertarea ta e viaţa mea…

Eşti fără punct,

Tu,mamă!

Ai totul sub semnul exclamării.

Flori de satin

Primavara aceasta,

Vreau să-ţi desenez

Cum gerul sărută

Ferestrele casei părinteşti.

+5

Buzele se joacă cu pămîntul.

Scuip privirile în crăpăturile cerului.

Stau spate la spate cu mine-

un duel cu baloane de săpun.

 

urc cu liftul la celălalt eu

şi ştiu că-i colorat,dar nu pot

decît să-l ating cu var negru.

Narcisistul creator a cedat…

l-am alungat

cu flori,zîmbete şi sînge