Lîngă scaun

 

E mai în noiembrie,

Oamenii se tot amăgesc că pot

Cunoaşte acelaşi soare,dar se reţine

Doar ca iluzia să fie trasată ca o linie de zebră

Pe-o stradă fără frunze…

Pe prag stau rugăciunele celui ce-a uitat

Buzele pe buzele ei…

Nu e păgîn,nu e ateu, e îndrăgostitul jucat

La strunele pereţilor bolnavi de iubirea casei părinteşi.

Cu mers spălăcit ,caută inima

Care îl va desena în culorile favorite…

Scîrţie tîrîitul hainelor neobligatorii

Pe umerii ocupaţi de clipele prezentului…

Se rostogolesc rănile spre cer –

Ca un covor prăfuit din florile lăsate

În mînele bunicii de pe dealul

Arat cu bătrîneţe tînără…

Se desconsideră,se întreabă, se estompează

În ştergerea surîsului iubitei…

Numără apusurile şi calcă dimineţele

Cu somnul nesătul de conflicte subconştiente…

Cheamă obrazul ei pe umărul lui

Ca

Un mal marea şi nu-i vede nimeni

Că-s doar doi pescăruşi lîngă scaunele sufletului…

Mai simplu cu mine

 

Arunc în mine lumini…

Ca la întunericul ,pe care îl am în mine

Nici umbra nu mă mai recunoaşte

În noaptea singurătăţii mele…

Iartă-mi gîndurile cu nevroză.

Decît ori zic dor vorbesc cu vîntul ce-mi face muzica din căşti…

Ploaie cu noroi,noroi verde făr fraze romantice şi fără chinuri declinate.

Îmi tremură doar degetul cu inel,iar restul corpului vertical alunecă în nefiinţă…

Nu mai prietenesc cu mine

La etajul cu cactuşi uscaţi la balcon.

Nu vreau să, nu vreau să rămîn

Acolo

Unde

N-am sentiment boreal…

Nu sunt unică,dar sunt unica

Care

Rece

Arde ochestra toamnei care pleacă…