Nu vine ceva nou

 

Mă cheamă tot dinăntru,

Dar nu răspund.

Îmi asurzesc oasele,pielea şi gîndul.

N-am nevoie de mine,

Sau de mine urîtă,

Căci cel mai des mă cheamă

Grotescul eu.

Particip la viaţă în formă

De carouri şi cadonez pătrăţele

De zîmbete şi priviri celor pe dinafară.

N-am surprize şi dedicări,

Pe care să le ofer din plictis şi căutări.

Închid lumina şi uşa,

Vreau să devin amorală şi încurcată,

Dar nu-mi permite înăuntrul meu.

N-am telecomandă ,

De altfel aş stinge riscul de a înţelege

Liberul arbitru

Şi iubirea de viaţă prin iubirea omenească.

Imaginat

 

Şi-ai să laşi

Cum luna lasă norii să treacă

Prin gropiţele ei groteşti.

Şi parcă n-am fost,

N-am călcat în golul unuia altuia,

n-am zîmbit în cafeaua tristă,

c-avem nevoie de ea doar dimineaţa.

n-am învăţat gesturile din rîul trasat cu degetul

ochiului pe colţul obrazului aspru.

N-am şters oboseala din scîrţîitul uşii,care a fost închisă şi deschisă

Doar ca să simţi

Somnul pustnic şi plin cu frig încovoiat

Ca o jumătate din binoclul

Asudat de apus cu ploaie…

N-am presurat nisip în crăpăturile sticlei,ce

Nu ne-arata pînă la noi ,

n-am căzut într-o feerie a libertăţii,chiar dacă

pictam în parametri

în o ramă cafenie a unui tablou

din mansarda anonimilor iubiri.

 

Şi fie o să te laşi să mă laşi,

Dar n-am să te las să te laşi

Fără palmele aşezate pe inima noastră

Ca mărturie a adulter fidel,

Imaginat…