Copii ai societății bastarde

 

Ploaia deschide

Toate ușile troleibuzului ,

În care oamenii cu paharele

Pline de vomă melancolică

Cu inimile atîrnate la gît

Și scuipă sufletele peste fereastră

Și s-aud urlete

Ca și cum s-ar naște din nou…

Merg încotro panourile îi direcționează,

Fără picioare ocupă toate locurile făcut din glod și lemn,

Ce le pertubează mirosul urban a inclinației spre antipatie socială.

Un sistem bufonat cu oameni muiați în ploaie

Pe sub asfaltul existențial :

Sunt niște urme  de crimă

Și nu sunt în detenție,

Cei ce pictează,

Cei ce cîntă,

Cei ce scriu,

Cei ce n-au societate…

De aproape spre departe

Nu poți aduna atîtea în tine :

amintiri…uitări…pierderi…regăsiri…

Nu poți atinge golul,

dar e tot ce mi-a mai rămas

să ating golul dintre mine și tine.

Un schimb de aureole sentimentale

prin imagini siropoase.

Stau cu ochii țintiți spre tine

și admir cum plecarea ta

înseamnă reîntoarcere.

Torn apă pămîntului

plin de bîltoace străine

și nu-mi găsesc locul…

Nu te mai chem, nu te mai caut,

oare sunt vinovată pentru libertatea mea ?

Oare libertate ar însemna profesionalism în dezămăgiri ?!

Ascult pianul din fiori efemeri

și mi-e frig de la oceanul ,

în care stai cu anii ,

ești atît de adaptat,încît orice plasă de-a mea

e o mare mediocră în inconștientul meu,ce-mi provoacă insomnii.

Oamenii se simt acasă în inimile celorlalți ;

se simt în ospeție în ochii celorlalți ;

se simt străini în viețile celorlalți ;

Și-atunci or și-acum unde ne simțim noi, doi martiri,

dornici de casă, de ospeție, de străinătate ?!

Suntem necunoscuți din prea multă cunoaștere…

Trebuie să fim foarte departe, ca să fim foarte aproape…