Phoe(next)

59087_449042367148_659027148_5303418_3055232_nSuntem animale rănite

Și ne lingem rănile cu urlete în pădure fără lumina lunii.

Singurătăți, ce nu se unesc, ci se autodistrug în procesul creației…

Din ochi curg globuri mari de gheață în lac

Și stau până le strivesc bărci din lemn putred și murdar de drumuri spre moarte.

Lungesc momentul până la următoarea stație

Și e ora plecării acasă de la lucru,

Unde te așteaptă oboseala, iubirea- menajera vieții plictisitoare.

Dintr-un beat spre sunet de violoncel

Pășesc pe contrasens,

Dar ce păcat!

Sunt într-un oraș pustiu

Și alunec în crampe,

Că nu sunt poet,

Ci

Un mecanism de aranjare a cuvintelor într-un lanț nonsens.

Mă regăsesc în natură moartă

Și mă pierd în natură vie,

Balansez în ambele lumi în acele luni

Cu oamenii din mine nebuni.

Am cancer într-o ambianță sănătoasă

Și țin în secret boala mea provocată de ei,

Nu mă îngropați,

Nu pregătiți discursuri,

Ci ardeți ce-am scris,

Ce sunt

Și lăsați porțiuni de cenușă

La umbră…

Am să mă întorc.

Alta

Soarele lovește-n oase,

carnea se jupoaie și lasă drum spre corpul meu.

Uscată de gânduri, sorbesc vântul ca apa și mă suflă spre mine.

Pe marginea unui pahar,

îmi creez propria melodie

pentru chemarea liniștei.

E gol și agonie într-o

lume plină în luna martie

cu alb și roșu cu o ancoră

inversată spre cer.

Pământul nu mă mai ține,

ci mă scapă pe orbită

și mă privesc în stele

ca în oglindă

cu praf stelar în ochi.

Înghit noduri ca valuri

de ocean cu rechini ce-mi

sfâșie

glasul exterior,

mă aud cum nu vorbesc

într-o carapace sărată și umedă

cu o fereastră din lut.