Umbra's blog

Author Archive

N-am să te predau suflete,

În privirile fioroase,

Ce te caută cu patime cătușe.

N-am să vă demachiez lacrimilor

Ca o cascadă de sub pămînt.

N-am să vă spun,gîndurilor căzute

Pe buzele întoarse ca o clepsidră orizontală.

N-am să merg cu voi, picioarelor,

Ci am să mă tîrîi în coatele apusurilor

Desenate pe apă.

N-am să te storc,inima,de sînge românesc ,

Ci am să hașurez venele dorului pe trupul grănbit.

N-am să te numesc viață –  ”viațo !”

Ci am să-ți recreez sinonime zîmbitoare

și

am să șterg pulsul glasului

meu

din

mine.

Foi și petale îți înșir

Pe palmele tale neliniate.

Biciuiesc fiecare iertare

Pentru plimbările pe

Marginea trădării.

Sîngele meu

Îți urmărește

Respirația putredă

Cu uitări ale rotungimii

Umerilor mei.

Lunecau,cîndva pe ei

Obrajii tăi ca valurile

Într-un după

Arimcarea pietrei cu sărutul

Degetelor mele.

Și mă cuprind cu praful

Stelelor moarte,

Iar genele mai așteaptă,

Creștetul tău docil.

O palidă putere,

Care mă strîmbă

În oglindă din lut.

Îmi port închisoarea ingrată

Cu deținuții fără celulă

Ei aleargă cu handicap prin

Holurile cu hoituri,

Unul din ei,ești tu

Cu actorul din tine,

Altul e dezgolit de trup

și conține doar boluri,

în care cresc copacii luminii,

celalalt mărturisește zilnic

criminalul din sine prin

moartea mea,

la fiecare apariție a decadenței personale.

Crepusculul trăiește

Nelalocul lui

Ca plăcile de patefon

În ploaie.

Un apetit ponosit

Pentru nuferii

De pe ecourile tale,

Dar sunt prea departe

Ca

Să zîmbesc

De la mirosul lor mișel

De inima mea desfăcută.

-          Straturi! Straturi,straturi…

De lacrimi înghețate

Pe întunericul  vîntului de iarnă.

Gust de tăcere,ce-o simt pe

Vîrful limbii fără receptorii gustativi.

Irosesc viața ironizînd-o

Pînă la tragicul presentiment

De moarte juvenilă.

Cu degete umflate pe obrajii

Tăi jenați fără pană,

Ating ca să citesc golul alb

Ca o oarbă artificială,

Boala fiindu-mi menirea

și

mă/te acuz pentru acostarea

desăvîrșită

într-o ocnă

rurală sorbită

cu ochii care nu-i

mai revedem,regăsim,

care au doar

-          Straturi…straturi, Straturi!

Nu mă gîndi din Universul – cerșător de vise,

Căci locul meu e-n umbra trecătoare…

Nu mă iubi cu miros de promisiuni iluzioniste!

Eu am aromă de efemer destin și patimă.

Balansează praful ochilor mei cu cei a Lumii,

Iar kilogramele de lacrimi zboară la picioarele tale.

Îmi scriu suferințe de toamnă în iarnă

și mă ard în sacrificii,

ce le șterg ca pe culorile curcubeului din oglindă.

Reci amăgiri că momentele rămîn la un singur moment.

Pleacă literele din stările mele nepămîntene…

și-atunci nu mă dezgoli de sunetele lor firave și umile.

Deschid o durere goală cu degete sparte de lipsa trupului meu.

Nu

Mă

Găsi,

Nu

Mă

Căuta,

Nu

Mă

Afla ,

Căci mă voi dărui ,

Dacă

Voi

Exista

Alături

De

Tine.

Ascundeai eclipsa imperfecținii cu buzele tale nemișcate

și numărai cutele buzelor mele cu urechea ta adolescentină.

Tremurau stelele de cîte ori clipeam din respirații,

Putred de juvenil,cugetul meu savura jocul tristeții mele cu tine.

Oasele mi se transformau în materie strălucitoare,

Ce-mi făceau colțul gurii într-o gropiță șmecheră.

Încetineai norii și-i întorceai de unde au venit

și întindeai naivitățile tale spre balcoanele cerului stîngaci,

Iar eu îmi asez capul cu barba-n jos

și mă-nvălesc cu o narcoză drăgostoasă țesută cu o nebunie îndrăgostită.

Mărturisesc că mi-ai jupuit grimasele omniprezenței tale.

Ești o greșeală tatuată în sîngele,pielea… în întunericul meu.

Un purgatoriu în ceață între certurile crezurilor noastre,

În care alegem norocul prezentului ca să ne închidem în” camera oglinzilor”.

Ne scriu ca pe-o poezie neomodernistă în frica

De

O

Neonestitate moderată

Față

De

Poeziile uitate pînă la ea/el.