Nu mă gîndi din Universul – cerșător de vise,

Căci locul meu e-n umbra trecătoare…

Nu mă iubi cu miros de promisiuni iluzioniste!

Eu am aromă de efemer destin și patimă.

Balansează praful ochilor mei cu cei a Lumii,

Iar kilogramele de lacrimi zboară la picioarele tale.

Îmi scriu suferințe de toamnă în iarnă

și mă ard în sacrificii,

ce le șterg ca pe culorile curcubeului din oglindă.

Reci amăgiri că momentele rămîn la un singur moment.

Pleacă literele din stările mele nepămîntene…

și-atunci nu mă dezgoli de sunetele lor firave și umile.

Deschid o durere goală cu degete sparte de lipsa trupului meu.

Nu

Mă

Găsi,

Nu

Mă

Căuta,

Nu

Mă

Afla ,

Căci mă voi dărui ,

Dacă

Voi

Exista

Alături

De

Tine.

Ascundeai eclipsa imperfecținii cu buzele tale nemișcate

și numărai cutele buzelor mele cu urechea ta adolescentină.

Tremurau stelele de cîte ori clipeam din respirații,

Putred de juvenil,cugetul meu savura jocul tristeții mele cu tine.

Oasele mi se transformau în materie strălucitoare,

Ce-mi făceau colțul gurii într-o gropiță șmecheră.

Încetineai norii și-i întorceai de unde au venit

și întindeai naivitățile tale spre balcoanele cerului stîngaci,

Iar eu îmi asez capul cu barba-n jos

și mă-nvălesc cu o narcoză drăgostoasă țesută cu o nebunie îndrăgostită.

Mărturisesc că mi-ai jupuit grimasele omniprezenței tale.

Ești o greșeală tatuată în sîngele,pielea… în întunericul meu.

Un purgatoriu în ceață între certurile crezurilor noastre,

În care alegem norocul prezentului ca să ne închidem în” camera oglinzilor”.

Ne scriu ca pe-o poezie neomodernistă în frica

De

O

Neonestitate moderată

Față

De

Poeziile uitate pînă la ea/el.

E gălăgie de lacrimi în sufletul unui actor nerecunoscut

Zîmbet desenat…înnntins pe pînza cu cerneala poetului.

A strîns amintirile într-un ghem în jurul căruia încerca a dansa,

Dar se-mpleteau picioarele în formă de inel

Căzut pe pămîntul plouat… și-apoi tăiat liniar ca pe gheață.

În soare transparența îl dezbracă de puterea construită,

Ochii lui fără culoare rămîn ca pianul fără clape,

Un exponat al propriei destrămării.

O dezlegare de dureri și împărțirea lor în bucurii,

Cîntări de lumină în inima cu bătăi fripte de focul limbii a iubirii.

Și se ascunde sub umbrela grea de negru,că nu-nțelege lumea,

Cînd vine la nunta sa fără cravată.

Și-i cade totemul în cap,și-l lasă-n comă de idei

și el așteaptă…

În mîini fără linii,bătrîne de-atîtea atingeri tinere,

Ce le revarsă în uitarea obositoare.

Se-nvîrtea alături și-năuntrul lacrimilor sale…

Erau lacrimi de bărbat,

Schimbătoare de crepuscule.

Înghenunchiate fi vor femeile nedemne de ele!

Am cunoscut

și

eu

așa bărbat

și

îl

iubesc.

Că m-a făcut femeie demnă

Precum din coasta lui Adam

A

Apărut păgîna Eva…

Zăceai în mine

Cu o tăcere teribilă

Şi

Nu vorbeai decît dacă

Înşiram eu cuvinte

În faţa ochilor tăi.

Fluturam cu durerea

Lîngă tăcere şi credeam

Că o s-o mi-o stringi

Pe-un deget

Şi-ai s-o las să plece

Precum

Un fluture

Ar zbura din palma ta

Ştearsă de timp.

Tremurau degetele

Şi buzele

În acelaşi moment

De descompunere

A speranţelor rămase.

Tăiau fiecare bucată de

Dimineaţă

Şi-o vîndeau pe piaţa

Neagră

Celor ce trăiesc cu vieţi străine.

Şi-mi comandau

Să fiu atentă la orice

Virgulă,

Care

Încurca apropierea

De sfîrşitul inimii.

Arunc cu pietre

Şi te condamn

La decapitare

Ca să privesc

Cum frica

Ta de moarte

Mă omoară

Pe mine

Înainte ta.

M-am obişnuit cu trădările tale,

Din iarnă,primăvara şi vară.

Mă abandonai ca pe un copil

Nedorit în orfelinatul

Aşteptării…

Fără vre-o rămăşiţă de

Dor ,dependenţă ori sentiment

De întoarcere.

Iar eu te căutam ,toamnă

În  muguri,fructe şi zăpadă,

Desfăceam mugurii ca să-ţi miros frunzele,

Muşcam din fructe ca să gust din gutuie

Şi înghiţeam zapadă ca s-o transform în ploaie.

Din genul feminin ,te-am schimbat în masculin,

Căci erai iubitul perfect,

Îmi scuturai copacii de nuci,

Şi-mi murdăreai mînele,

De parcă ,dacă le uneam

Aveau forma unei găuri negre.

Pungile de gunoi de sub ochii mei,

Ţi se datorau ţie

Şi eu mă bucuram

Puteam în orice moment

Să le arunc,dar n-o făceam…

noaptea prea zi senină mi se părea…

Scurgeam orice strop din ochii mei

Ca să ud cerul uscat de rugăciuni…

Rosteam cu cerneală numele tău,

Ca să-l întipăresc în buzele mele

Obosite de sunete necalculate,nedirijate.

Distanţa dintre tine şi mine a fost ori este

Prea lungă ca să-ţi pot ierta indiferenţa

Minuţioasă…

Noroiul în care călcam orbeşte

Se aduna pînă ajungea la aripile mele

Şi eu fluturam în zadar

Mă înglodam şi mai mult

Şi tot nu erai tu ,

Era o încercare a anotimpului

De a te emita ,

De fapt, Nereuşit…

O laşă…stop .un laş

După ultimile retuşări,

Care ori de cîte ori

Se urca pe pedestal

Cădea în genunchii

Roşi de greşeală.

Nu-ţi pot uita tupeul

Ateu

De a-mi şterge credinţa

În tine.

Repetarea aceluiaşi

Amurg încoronat cu

Boli fără vindecare.

Te învinuiesc de cugetarea mea

Greoaie ,mă apasă

Cu kilograme de zahar

Sacrificat întru iubirea ta

Desăvîrşită.

Credeam c-am să te încui

În colivia aerul inhalat

Fără nas.

Fericirea de a te întîlni

Măcar o dată pe an

mi-aducea aminte

de un clovn cu baloane

fără culoare,ce-mi zîmbea groaznic

ca în coşmarurile infantile

din maturitatea ,pe care,cică o cunosc.

Îmi plăcea enorm,cînd

În loc să mă suni ori să-mi scrii un mesaj

Chemai vîntul ce-mi fura

Pălăria camuflată,

Îmi scotea agresiv mănuşile de pe

Mînele strinse în pumn slab

Şi mă dezbrăcai mantoul plin de molii

Bătrîne…

Mă lăsai cine sînt,

De aceea îţi mulţumesc

Că m-ai trădat în ascuns acum şi-ntotdeauna.