Umbra's blog

Archive for the ‘aberatii’ Category

 

Ploaia n-are nevoie de oameni.

Precum…

Oamenii au nevoie de ploaie.

 

Am nevoie de bărbatul fără ciorapi.

Precum…

Divanul are nevoie de ciorapi.

 

 

Vîntul îmi zgîrie gîndul.

Precum…

Creta zgîrie strunele pantofilor de toamnă.

 

Ochelarii îmi citesc poezia.

Precum…

Poezia mă scrie/mă descrie pe mine în ploaie.

 

De soare n-am nevoie.

Precum…

Inăscutul are nevoie de testament.

 

 

Cînd trăiam alături de tine

(căci de obicei trăiesc singură ori deloc),

Te priveam cu pseudoblesie,

În sinea mea

Ştiam că glasul tău

Îi deja-vu în urechele mele.

Mirosul mânecilor cămaşei tale

Îmi mîncau încheieturile

De la mînile

Care

Nu

S-au jucat

În

Părul tău.

Spun că eram trei(2 +1 )

Eu .

Tu .

Şi  te .

Îmi tremurau genunchii

Ca şi

Fluturarea licuricilor

Sub apă ,sub piele.

Ştergeam umbra ta

Cînd îmi urmăreai pasul

Ca nici măcar

Umbra mea să nu te vadă.

Să te ţin în secret,

Unul…pe care criminaliştii

Nu-l vor fura.

Ţigara se stingea

Ca o stea căzătoare,

Iar muzica mişca valurile

Dornice de picioare zburătoare.

Urăsc.nisipul.

Din cauză faptul

Că

Îl pot lua cu mine,

Îl pot strecura printre degete,

Pot clădi pe el

Sau construi castele.

Iar bătăiile inimii mele erau

Cît nisipul mării…

Eram departe cît stăteam pe loc

Şi

Cînd

Mergeam

De fapt

Făceam cercuri

Pe aceeaşi stradă.

Repulsie faţă de preaplinul

Re-trăit şi re-iubit

Vroiam

Să

Netrăiesc

Şi

Să

Neiubesc.

 

 

 

În lacrimi mi-ai abandonat mirosul

tău de mentă varatică.

Ele se strecurau printre genele înnegrite

De

Soare.

Aveai un ceas din stele

Şi

Cînd cădea una

Se prelungea timpul.

Îmi scoteai inelele

De parcă

le-ai tăia

dintr-un copac

lîngă care

ai stat cu prima ta dragoste

şi le înlocuieşti cu săruturile tale sterpe.

Am scris şanse,

Le-am şters

Şi le-am înmuiat

Ca pe nişte fotografii

Făcute fără bliţ.

Acum şi nicioadată

Am fugit spre

Greşelele mele ,

Fiindcă toate sînt

Legate de tine.

Şterg apusul,

Căci fiecare răsărit

Cu gîndul la tine mă conduce spre beznă,

Beznă cu lumină.

Nu vorbesc decît :

1. Draperiile după care ne ascundeam de maturitate
2. Încălţămintea ce-o lasam pe covoraş alături,oricum plecam mereu împreună
3. Ultimile atingeri ale vîrfurilor degetelor ca şi cum  ar fi amprente digitale ca se depistăm criminalul sufletului nostru

3,2,1 noi nu vorbeam.

Noi simţeam.

 

 

 

 

 

Te uit în cuvinte

Ca de fiecare dată

Cînd nu vorbesc cu tine

Ori despre tine

Să-mi vină să tac.

O tăcere strecurată prin gol…

Un gol ce mă protejează

De

Preaplinul regret.

Sălbatică stare

Fără Junglă.

Îmi plouă blana de mîine,

O scutur,o usuc la soarele

De ieri.

Zgomot…!

E ca şi cum desfaci o bomboană

Sau nu

O sută de bomboane

Care

Cad

Alături şi se desfac singure…

E o dimineaţă exigentă,ce nu-ţi

Permite să le înşfaci…

Iar o răsfăţată ca mine

Le-a cuprins

Ca într-o clipă să dispară…

Am fost prea matură ca să le înghit.

În plus la ce bun bomboane dacă te uit în cuvinte?!

 

 

 

Fără răsărit îmi desfac buzele pudrate

Cu dimineţi obişnuite,

Cu priviri în oglinda scandaloasă,

Cică nu-i convine cicatricea

De pe spatele încovoiat,

Familarizat cu aripi

Şi acum deţine doar greutatea lor.

Îmi delectez ochii cu podul,

Ce se nivelează cu podeaua,

n-am nevoie de pereţi…

poate că anume ei sînt vinovaţi

că nu sînt ceea ce puteam fi,

fiind limitele ce mi-au redus extremele,

atît de caracteristice mie ori ţie ori nouă…

Ies pe la mijloc de joc din bucăţile de lumină

Din

Camera mea străină

Păşesc pe oase,oase de mare…

Aş vrea să mă trezesc

Cu miros în urechi de mare,

Dar am numai zgomotul ploii în nări.

Încrucişez picioarele într-o încăpere

Cu pereţi mobili,

Iar

Eu

Stau…

Stau cu un buchet,numit” Viaţă”

Trec oameni înainte mea în cabinetul alb,

Fără a se prezenta,fără buchet,

Nici măcar nu bat în uşa transparentă.

Văd fir de păr cărunt,

Îl alipesc de firele mele negre

Şi ca un virus

Observ cum părul meu

Într-o clipă ajunge în etate…

Îmi crapă răbadare,

Cînd un copil trece fără rînd

În cabinetul alb,

Pentru ce mai sînt scaune?!

-         Tinere,e rîndul meu! zic eu cu ochii arzînd

-         Doamnă,la moarte nu e rînd,luaţi-vă buchetul şi aşteptaţi răsăritul,el va veni…

-         Mulţumesc.  abia de l-am şoptit.

Şocată, mă întorc,cu mînele uscate trag de mînerul şi soarele-mi bate

direct în ochi…