Ploaia n-are nevoie de oameni.
Precum…
Oamenii au nevoie de ploaie.
Am nevoie de bărbatul fără ciorapi.
Precum…
Divanul are nevoie de ciorapi.
Vîntul îmi zgîrie gîndul.
Precum…
Creta zgîrie strunele pantofilor de toamnă.
Ochelarii îmi citesc poezia.
Precum…
Poezia mă scrie/mă descrie pe mine în ploaie.
De soare n-am nevoie.
Precum…
Inăscutul are nevoie de testament.
Cînd trăiam alături de tine
(căci de obicei trăiesc singură ori deloc),
Te priveam cu pseudoblesie,
În sinea mea
Ştiam că glasul tău
Îi deja-vu în urechele mele.
Mirosul mânecilor cămaşei tale
Îmi mîncau încheieturile
De la mînile
Care
Nu
S-au jucat
În
Părul tău.
Spun că eram trei(2 +1 )
Eu .
Tu .
Şi te .
Îmi tremurau genunchii
Ca şi
Fluturarea licuricilor
Sub apă ,sub piele.
Ştergeam umbra ta
Cînd îmi urmăreai pasul
Ca nici măcar
Umbra mea să nu te vadă.
Să te ţin în secret,
Unul…pe care criminaliştii
Nu-l vor fura.
Ţigara se stingea
Ca o stea căzătoare,
Iar muzica mişca valurile
Dornice de picioare zburătoare.
Urăsc.nisipul.
Din cauză faptul
Că
Îl pot lua cu mine,
Îl pot strecura printre degete,
Pot clădi pe el
Sau construi castele.
Iar bătăiile inimii mele erau
Cît nisipul mării…
Eram departe cît stăteam pe loc
Şi
Cînd
Mergeam
De fapt
Făceam cercuri
Pe aceeaşi stradă.
Repulsie faţă de preaplinul
Re-trăit şi re-iubit
Vroiam
Să
Netrăiesc
Şi
Să
Neiubesc.
În lacrimi mi-ai abandonat mirosul
tău de mentă varatică.
Ele se strecurau printre genele înnegrite
De
Soare.
Aveai un ceas din stele
Şi
Cînd cădea una
Se prelungea timpul.
Îmi scoteai inelele
De parcă
le-ai tăia
dintr-un copac
lîngă care
ai stat cu prima ta dragoste
şi le înlocuieşti cu săruturile tale sterpe.
Am scris şanse,
Le-am şters
Şi le-am înmuiat
Ca pe nişte fotografii
Făcute fără bliţ.
Acum şi nicioadată
Am fugit spre
Greşelele mele ,
Fiindcă toate sînt
Legate de tine.
Şterg apusul,
Căci fiecare răsărit
Cu gîndul la tine mă conduce spre beznă,
Beznă cu lumină.
Nu vorbesc decît :
3,2,1 noi nu vorbeam.
Noi simţeam.
Te uit în cuvinte
Ca de fiecare dată
Cînd nu vorbesc cu tine
Ori despre tine
Să-mi vină să tac.
O tăcere strecurată prin gol…
Un gol ce mă protejează
De
Preaplinul regret.
Sălbatică stare
Fără Junglă.
Îmi plouă blana de mîine,
O scutur,o usuc la soarele
De ieri.
Zgomot…!
E ca şi cum desfaci o bomboană
Sau nu
O sută de bomboane
Care
Cad
Alături şi se desfac singure…
E o dimineaţă exigentă,ce nu-ţi
Permite să le înşfaci…
Iar o răsfăţată ca mine
Le-a cuprins
Ca într-o clipă să dispară…
Am fost prea matură ca să le înghit.
În plus la ce bun bomboane dacă te uit în cuvinte?!
Fără răsărit îmi desfac buzele pudrate
Cu dimineţi obişnuite,
Cu priviri în oglinda scandaloasă,
Cică nu-i convine cicatricea
De pe spatele încovoiat,
Familarizat cu aripi
Şi acum deţine doar greutatea lor.
Îmi delectez ochii cu podul,
Ce se nivelează cu podeaua,
n-am nevoie de pereţi…
poate că anume ei sînt vinovaţi
că nu sînt ceea ce puteam fi,
fiind limitele ce mi-au redus extremele,
atît de caracteristice mie ori ţie ori nouă…
Ies pe la mijloc de joc din bucăţile de lumină
Din
Camera mea străină
Păşesc pe oase,oase de mare…
Aş vrea să mă trezesc
Cu miros în urechi de mare,
Dar am numai zgomotul ploii în nări.
Încrucişez picioarele într-o încăpere
Cu pereţi mobili,
Iar
Eu
Stau…
Stau cu un buchet,numit” Viaţă”
Trec oameni înainte mea în cabinetul alb,
Fără a se prezenta,fără buchet,
Nici măcar nu bat în uşa transparentă.
Văd fir de păr cărunt,
Îl alipesc de firele mele negre
Şi ca un virus
Observ cum părul meu
Într-o clipă ajunge în etate…
Îmi crapă răbadare,
Cînd un copil trece fără rînd
În cabinetul alb,
Pentru ce mai sînt scaune?!
- Tinere,e rîndul meu! zic eu cu ochii arzînd
- Doamnă,la moarte nu e rînd,luaţi-vă buchetul şi aşteptaţi răsăritul,el va veni…
- Mulţumesc. abia de l-am şoptit.
Şocată, mă întorc,cu mînele uscate trag de mînerul şi soarele-mi bate
direct în ochi…
